Cand eram copil, am găsit la tutungeria din colțul blocului o revistă, pe care am cumpărat-o (împreună cu niște chibrituri, după care mă trimiseseră ai mei). Se numea ”Bună seara”. Nu o mai văzusem până atunci, și nici după aceea nu am mai văzut vreun număr nou, deși am mai căutat-o. Trebuie să fi fost 1989, fiindcă întotdeauna am ținut minte că aveam 10 ani în acel moment. Era prima oară când citeam despre actori și cântăreți străini… Eu fusesem familiarizată, până atunci, doar cu ”Steagul roșu”, ”Scînteia” și ”Flacăra”. Astea erau ziarele care se citeau în perioada de final a comunismului.

La acea vârstă, uriașa mea suferința era că mâncam deseori bătaie de la tatăl meu. Motivele erau variate, dar nu am simțit niciodată că erau meritate. Era strict în general, iar când venea vorba de școală, nu accepta nimic mai puțin decât perfecțiunea. Ceea ce, evident, nu aveam cum să obțin, mai ales cu mintea mea de copil care nu știe nimic despre lume și despre viață. Am învățat mereu bine, dar nu am fost niciodată prima. Eram a doua, a treia… Asta îl „omora” pe tatăl meu! Tot timpul îmi reproșa că nu sunt mai ambițioasă. Nu înțelegeam de ce ar trebui să fiu atât de disperată să fiu eu prima… Eu mă simțeam bine în pielea mea așa cum eram, nu simțeam nevoia să mă zbat mai mult pentru școală. Nu știu de ce am fost mereu așa.  Chiar și învățătoarea îmi spunea ”brânză bună în burduf de câine”. Evident, nici măcar nu înțelegeam zicala asta pe atunci… Acum, mă gândesc că eram așa visătoare tocmai fiindcă resimțeam stresul din relația cu tatăl meu și pentru că îmi doream liniște… Nimic nu mă făcea mai fericită decât să merg la țară și să fug singură în livada de pe deal și să stau întinsă în iarbă ore întregi cu o carte în mână, sau să mă plimb în pădurea de alături… Eram un copil sensibil și simțeam din plin efectele negative ale relației cu un tată sever ca al meu.

În acest context, am citit pentru prima oară în viața mea un articol despre Michael Jackson, în revista despre care vă povesteam… Nu știam cine este, România avea granițele închise pe atunci, însă ceva m-a dat peste cap complet citind acele rânduri… Era un articol de o pagină din revista care era cam de mărimea unui manual clasic, iar în mijloc avea o fotografie alb-negru cu el.  Din tot acel articol, ce mi-a captat atenția a fost felul în care era descrisă relația tensionată dintre Michael și tatăl său, bătăile pe care le lua, modul în care își descria sentimentele și suferința din acest motiv, dar și promisiunea că va ajuta orice copil fiindcă nu voia să mai vadă vreun micuț suferind ca el. Pentru mine, timpul a stat în loc în acea zi… Probabil ca erau citate din autobiografia lui, ”Moonwalk”, cum aveam să aflu peste ani…

Am citit și recitit de câteva ori acea pagină. Durerea mea legată de tatăl de până atunci meu își găsise un nume. Fusesem prea mică pentru a înțelege și a exprima ce simt, nici măcar nu doream să împărtășesc cu nimeni fiindcă tot timpul mi se dădea de înțeles că din cauza mea este situația așa, că merit să fiu bătută… Îmi era rușine, nu povesteam nici măcar altor copii cu care mă jucam. În acea zi, însă, toată viața mea a căpătat un sens și o direcție. Am știut că am găsit pe cineva care simțea EXACT ce simțeam eu, pe cineva care trăise ce trăisem eu și singurul om care putea să mă înțeleagă, dat fiind că nu mai auzisem pe nimeni să vorbească despre asta. Am plâns mult timp, ghemuită pe covorul din sufragerie, cu revista sub cap, simțind pentru prima oară că nu sunt singură…

Mă identificam chiar și cu promisiunea de-a face orice pentru a ocroti alți copii. Aveam o surioară cu 8 ani mai mică decât mine, deci avea doi ani atunci, și tocmai trecuserăm printr-un incident în familie când tata s-a enervat atât de tare încât dădea să ”explodeze”. S-a înroșit la față de furie și țipa atât de tare la ea… Știam prea bine ce urmează, așa că, înainte să fie prea târziu, am sărit între ei și i-am zis cu ochii în lacrimi: ”Dă în mine, numai nu te atinge de ea!”.

Tatăl meu a rămas ca o stană de piatră câteva secunde, era vizibil șocat! A plecat fără a mai spune niciun cuvânt…

În anii care au urmat, am ocrotit-o cât am putut de bine pe surioara mea. Nu știu câtă importanță a avut gestul meu, dar cert este că ea nu a avut niciodată parte de tratamentul cu bătaie. O iubeam foarte mult… Dacă aveam bani de buzunar, îi cumpăram ei câte ceva, mergeam mereu cu ea la joacă, îi împleteam hainuțe la păpuși, o ajutam la teme… cam tot ce ar putea face un copil. Cel mai emoționant moment trăit vreodată alături de ea a fost când m-a întrebat ”De ce nu ești tu mama mea?”. Chiar dacă o iubea pe mama…

Din păcate, în perioada următoare apariției revistei, nu am mai găsit nimic despre acel om numit Michael Jackson. O vreme, am tot întrebat despre revistă la tutungerie… Tot încercam să mai găsesc ceva despre el, să aflu mai multe! Din când în când, scoteam revista și reciteam cuvintele acelea care îmi intraseră în inimă și care simțeam eu că mă descriu atât de bine…

Nu după mult timp, a început Revoluția din ’89. Atunci, l-am văzut pe tatăl meu plângînd ascultând la radio, dar nu înțelegeam de ce… Îl mai văzusem o singură dată plângînd: când a murit mama lui, deci știam că trebuie să fie ceva serios…

Odată cu schimbarea adusă de Revoluție, au apărut ocaziile de a interacționa cu oamenii din alte țări, de a afla și a vedea noutățile din străinătate… Atunci, am avut ocazia pentru prima oară de a-l vedea și auzi pe Michael Jackson cântînd! Muzica lui era minunată, dar eu m-am simțit mereu legată de el mai degrabă pentru omul care era… Pentru mine, era ca sufletul meu pereche, cel cu care mă asemănam în spirit. Nu am uitat niciodată cum l-am ”cunoscut” și ce a însemnat pentru mine ”întâlnirea” cu el: validarea că eu sunt bine așa cum sunt și că cel care greșește este cel care ridică mâna, nu eu… Asta mi-a adus liniștea sufletească pe care mi-o doream și de care aveam atâta nevoie, dar și încrederea în mine și în visele mele.

Michael era deja MARE, însă abia în 1991, când a lansat albumul ”Dangerous”, numele și chipul lui a început să apară si la noi pe din ce în ce mai multe tarabe de ziare și în magazine. Bucuria copilăriei și adolescenței mele era să cumpăr tot ce avea legătură cu el: postere, reviste, vederi etc. Primul videoclip de pe acel album a fost ”Black or White” și era difuzat aproape zilnic, la cerere, la o televiziune locală. Eram fascinată, lipită de televizor, întrebîndu-mă cum de se pot schimba toate acele chipuri din finalul videoclipului… Apoi, îmi amintesc că a urmat ”Remember the Time”, apoi altele și altele…

Părinții mei mi-au cumpărat primul casetofon după ce m-au văzut că îmi cumpărasem caseta cu albumul ”Bad”. Nu aveam la ce o asculta, dar pentru mine nu conta atîta timp cât simțeam că am o bucățică din Michael alături de mine. Eram foarte fericită când mi l-au luat! Avea două boxe cu beculețe colorate care se aprindeau în ritmul muzicii, și puteam și înregistra cu el… ce mai, era tot ce îmi puteam dori!

Adolescentă fiind, am înființat primul fan-club Michael Jackson din orașul meu, împreună cu cea mai bună prietenă (și care continuă să fie și acum). Țin minte că am făcut un poster uriaș desenat cu carioci colorate și l-am lipit pe geamul unei librarii din centrul orașului (cu permisiunea vânzătoarei)… ca pe atunci nu exista internet și social media! 🙂 Ne dădeam întâlnire cu alți admiratori în parcul orașului. Au venit mulți tineri atunci, inclusiv un băiat cu pălărie care dansa ca el. Cred că îl chema Adrian… Ne întîlneam în fiecare săptămână in locuri diferite și ne petreceam timpul acultînd muzica lui Michael sau organizam diverse activități cum au fost și vizitele la Centrul de Plasament din ora, unde lucra și mama mea și unde mi se părea cel mai potrivit să mergem de ziua lui Michael, spre exemplu, să împărțim dulciuri și jucării copiilor, să ne jucăm cu ei…

În clasa a 6-a, am început să învățăm engleză la școală. Așa era pe atunci… Pasiunea mea era limba franceză, pe care începusem să o învăț cu un an înainte. Engleza mi se părea prea grea, nu înțelegeam mai nimic despre cum s-o abordez… Frustrată pentru că luasem un 7 la materia asta, căutam o soluție la această problemă. Când am realizat ca aceasta este limba pe care o vorbește Michael Jackson, nimic nu m-a mai ținut… Îmi doream atât de mult să știu tot ce spune el, să înțeleg versurile și mesajele din cântecele lui… În anul următor, deja eram cea mai bună din clasă la engleză, iar in liceu eram olimpică pe județ. Am intrat la facultatea de engleză-franceză între primii pe vremea când se dădea examen de admitere și era bătaie pe locuri. Am absolvit-o, avand posibilitatea să predau engleză și să traduc cărți… Și când mă gândesc că totul a plecat de la un simplu gând motivant!

Prin 1992, Michael a lansat ”Heal the World”, un cântec ce a făcut istorie și a inspirat milioane de oameni să fie mai buni, a unit toate rasele sub semnul omeniei și al dragostei de semeni, a schimbat destine… În acea perioadă, apăruse o carte despre Michael scrisă de Simona Tănase. La finalul cărții, erau câteva pagini cu versuri de-ale cântecelor lui. În fiecare pauză, la școală, încercam să memorez acele versuri, fiindcă nu știam engleză suficient de bine ca să le învăț direct din cântece… Cu ochii închiși și cu degetele în urechi, repetam din memorie cuvintele. Așa m-au găsit colegele mele într-una din acele pauze… Când am deschis ochii, le-am văzut pe toate stând în jurul băncii mele, ascultându-mă atent. M-au rugat să le cânt un cântec, apoi încă unul… La ora de engleză, au început să strige la profesoară: ”Simona știe să cânte ca Michael Jackson!” 😀 Profesoara m-a scos în fața clasei și am cântat… În ziua următoare, profesoara m-a chemat la o clasă mai mare ”și să-mi aduc și cartea”. Mi se tăiau picioarele! Eram extrem de emotivă și timidă… Am cântat ”Heal the World” cu vocea tremurândă și toată clasa m-a aplaudat. I-a placut atât de mult încât, la următorul eveniment din școală, corul școlii cânta acest cântec la îndemnul profesoarei de engleză… Este încă una din amintirile dragi mie din copilărie.

Iar despre mersul la concertul lui Michael… ce să mai spun?!? Ar trebui să scriu un articol între numai despre acest lucru! Mi se pare emoționant acum faptul că jumătate din banii de bilet au venit din premiul obținut la olimpiada de engleză… adică tot datorită lui! 🙂

Relația mea cu tata a cunoscut o îmbunătățire extraordinară odată cu trecerea timpului. În mare parte, atribui această schimbare în bine tot lui Michael care a dat exemplu de iertare a părintelui și care, la cârstă adultă, a reușit să-și înțeleagă tatăl și intențiile lui bune față de copiii lui, chiar dacă și le exprima greșit. Astfel, luînd sfatul lui, am făcut eu oricâți pași a fost necesar pentru a înmuia felul de a fi al tatălui meu. Avea inima bună, dar nu a știut niciodată să comunice… Astăzi, tatăl meu îmi spune deseori că mă iubește, deși nu era genul care să facă acest lucru acum mulți ani… Michael m-a învățat să iubesc necondiționat, să iert și să rezist. Eu am fost prima care am spus „te iubesc” tatălui meu. Cred că, într-un fel, Michael ne-a ajutat întreaga familie să fie mai armonioasă! De asemenea, copiii mei aud acest lucru de la mine zilnic! Încerc să nu le lipsească afecțiunea sufletească ce mi-a lipsit mie în copilărie.

Am simțit mereu acea conexiune spirituală cu Michael, cu felul lui de-a fi… Nimic din ce făcea nu era ”bizar”, cum mai scria câte un ziar, fiindca mă regăseam în acel fel de a fi. Gândeam la fel, simțeam la fel despre anumite aspecte ale vieții… De aceea, am avut încredere în el ca model de viață și a fost sursa mea de inspirație. Spre exemplu, îi sunt recunoscătoare pentru că el mi-a trezit interesul în Dumnezeu, el a fost primul om la care am auzit că trebuie să urmăm exemplul lui Iisus și ”să fim lumina lumii”. Datorită lui, am început să postesc pe la 13-14 ani fiindcă am auzit că și el postea săptămânal. Pentru mine, omul ăsta a fost cea mai mare binecuvântare în viața mea! Nici nu puteam avea un exemplu mai bun în viață! Părinții mei erau total diferiți de mine, aveau grijă de partea materială a vieții, dar nu am simțit niciodată conexiunea aceea sufletească… Michael m-a învățat că trebuie să fim puri și cu inima bună, să iertăm, să iubim, să răbdăm necazurile și atacurile cu demnitate, să vorbim frumos, să avem clasă, în general… A făcut toate astea prin cuvintele lui, dar și prin exemplul personal. Lui îi datorez salvarea de la o adolescență cu momente îndelungate de singurătate, de la deznădejdea adusă de tensiunile cu tatăl meu (mă gândeam mereu, ”Dacă Michael a putut să treacă de toate astea, și eu o să pot!”), descoperirea unei lumi frumoase și a păcii în propriul suflet, înțelegerea spiritului de sacrificiu și bucuria de a trăi pentru ceilalți, ce înseamnă să simți durerea celor aflați în suferință, să ajuți pe oricine, ce înseamnă să Îl urmezi pe Dumnezeu chiar și atunci când ești atacat cu minciuni și denigrat în încercarea de-a te face să te oprești din drumul tău…

Pentru toate acestea, viața mea a fost o poveste frumoasă pentru care Îi mulțumesc lui Dumnezeu, căci nimic nu este întâmplător! Dumnezeu are grijă de noi în moduri neașteptate și unice. Sunt fericită că am putut să trăiesc pe Pământ în același moment cu acest OM. Eu știu lucrurile urâte pe care le cred unii oameni despre el din cauză că au crezut povești fără dovezi. El, însă, a fost mereu o carte deschisă pentru cei care l-au iubit, nu a avut niciodată nimic de ascuns, așa cum spun și toți cei care au trăit în casa și în preajma lui, și nu voi accepta ca nimeni să zică un neadevăr plin de cruzime împotriva lui! Oamenii mint și fac rău în fiecare zi, fiecare pentru motivul său numai de el știut, dar, dacă oamenii au fost capabili să-l răstignească până și pe Domnul Iisus (din invidie, în principal), cu atât mai mult puteți să înțelegeți că au fost capabili să-l denigreze pe nedrept si pe acest suflet… Bunătatea și deschiderea pe care Michael a avut-o față de toți oamenii l-au transformat într-o țintă ușoară pentru cei care au crezut că pot profita de pe urma lui… Michael a întors mereu și celălalt obraz, doar că asta i-a făcut pe cei răi să tragă concluzii greșite, au prins mai mult curaj în răutatea lor. După cum spunea chiar el, ”Lies run sprints, but the truth runs marathons!”. Cu alte cuvinte, minciuna are picioare scurte, iar adevărul iese la suprafață într-un final…

Finalul acesta… cred că a venit deja. Acum este momentul să înceteze cruzimea oamenilor și să îi fie făcută dreptate pentru totdeauna! Din când în când, câte un cunoscut își mai face apariția (in momente de faliment) și ”își mai aduce aminte” că a fost molestat de Michael Jackson… Bineînțeles, respectivul nu se poate ”vindeca” decât dacă ies multe milioane de dolari în care să se lăfăie… altfel nu-l mai interesează. În acest sens, cred că filmul ”Leaving Neverland” – un experiment sinistru și dezgustător, plin de povești care se contrazic de nenumărate ori chiar în timp ce urmărești filmul! – ar putea fi elementul care-l va absolvi pentru totdeauna de aceste idei mincinoase aruncate în spatele său și care, datorită faptului că a fost deja demontat și s-au adus zeci de dovezi împotriva celor doi acuzatori, va aduce lumină, în sfârșit! Până acum, cât Michael a fost în viață, s-a încercat păstrarea intimității lui și dovedirea acestor minciuni într-o sală de judecată. Acum, pentru că el nu se mai poate apăra iar presa nu vrea să facă jurnalism serios și să investigheze înainte de a arunca cu vorbe defăimătoare, acest proces al aflării adevărului se desfășoară în ochii opiniei publice. Exact acest detaliu nefiresc, dar necesar în era social media și a internetului, îi va aduce lui Michael achitarea în ochii tuturor oamenilor și va reinstaura respectul fașă de OMUL care a fost Michael și care, în opinia mea, a fost chiar mai mare decât cântărețul Michael Jackson!