Bucurie, tristete, revolta, induiosare… filmele ne-au adus tuturor, pe langa informatii utile sau povesti palpitante, si o multime de sentimente. Filmele ne-au facut mereu viata mai interesanta si ne-au facut sa simtim „cum ar fi sa”.

Mie imi placeau mult filmele cand eram mica. In orasul meu, erau doua cinematografe si in fiecare luni se schimba programul. In weekend, aveam programul bine stabilit: sambata mergeam la unul dintre cinematografe, duminica la celalalt. Atat de mult imi placeau filmele incat visul meu era sa fiu actrita , sa pot trai si eu la fel de multe si variate vieti pe cate personaje principale existau in filmele vazute.

Filmul care mi-a marcat viata, insa, a fost  „Iisus”.

Nu crescusem intr-o casa excesiv de credincioasa. Mai stiam cate ceva despre Dumnezeu de la bunica mea. Era perioada comunismului, deci accesul la informatiile de acest tip era interzis. Bunica mea avea o Biblie veche si jerpelita (sau Biblia repovestita, nu imi este clar in minte) cu niste imagini reprezentative la unele capitole. Imi placea mult sa citesc, iar imaginile parca erau vii, transmiteau multa emotie. Atat de vii incat imi amintesc si acum desenul de la capitolul in care Irod a ordonat uciderea a 14,000 de prunci nevinovati de frica sa nu-si piarda tronul. Tin minte pentru ca am plans mult afland asta…

Dupa cativa ani de la citirea acelei carti, eu nu evoluasem in vreo directie care sa aiba legatura cu Dumnezeu. Mai stiam „Tatal nostru” si „Inger, ingerasul meu”, invatate tot de la bunica… si cam atat. In starea aceasta de ignoranta in ce priveste crestinismul, am ajuns la cinematograf cu putin inainte de Paste.

Rula filmul „Iisus”.

Spre deosebire de celelalte personaje din filme, Iisus nu era un personaj fictiv. Asta m-a facut sa simt ca cineva a apasat pe butonul „pauza” in viata mea. Parca totul capata un sens, in sfarsit. Traiam fiecare scena de parca as fi fost prezenta acolo, la evenimentele descrise. Eram emotionata cand oamenii vedeau minunile lui Dumnezeu in viata lor si tot trecutul lor se darama, dar mi-am si simtit inima sfasiata cand loviturile de bici  smulgeau carnea de pe spatele lui Iisus, un om care era pedepsit desi nu facuse niciun rau nimanui. Dimpotriva.

Intelegeam mesajul ca lumea aceasta poate fi extrem de nedreapta si ca bolile sufletesti au o multitudine de fatete. Intelegeam faptul ca eu nu sunt doar carne, ca am si un suflet. Un suflet care este atat de valoros in ochii lui Dumnezeu incat „L-a trimis in lume pe Fiul Sau pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”.

L-am rugat si eu pe Iisus, atunci, sa vina in sufletul meu. M-am cait de pacatele si greselile mele, desi poate nu pareau grave, dar am simtit nevoia sa sterg totul cu buretele si sa-L rog pe Dumnezeu sa ma primeasca si pe mine ca pe o fiinta nou-nascuta.

Am plecat de acolo cu ochii inlacrimati si cu sufletul plin de o bucurie nepamanteana… Ii promisesem lui Dumnezeu tot ceea ce sunt eu si imi doream sa merg pe drumul croit de El pentru mine. Intelesesem ca exista un rost pentru care m-am nascut, un plan pe care Dumnezeu il croieste pentru fiecare in parte. Ramane doar noi sa ne aliniem la el de bunavoie, caci Dumnezeu ne-a facut si cel mai mare dar: libertatea. Liberul arbitru.

Lectiile invatate de la Iisus mi-au folosit in fiecare zi. Daca pe El, Care a facut atata bine, oamenii L-au crucificat, atunci si eu trebuie sa duc o cruce. Mai mica si meritata fiindca sunt un om cu greseli. Din pacate, am mai si alunecat de la calea Lui. Din fericire, insa, dupa o perioada de confuzie si multe intrebari, viata m-a inteleptit suficient de mult incat sa capat raspunsuri la ele. Dar asta este o alta poveste…

Ce stiu sigur este ca si voi aveti un film care v-a marcat viata, un film care v-a ramas in suflet si pe care l-ati revedea cu aceleasi emotii oricand. Care este acela si in ce mod v-a schimbat viata? Lasati-mi aici un comentariu, sunt nerabdatoare sa aflu! 🙂